Titlu: Reclama ucigașă
Autor: Dorothy Leigh Sayers
Traducere: Irina Negrea
Editura: Nemira, colecția Suspans
An: 2009
Pagini: 560
Când merg la librărie, mi-e foarte greu să mă hotărăsc ce cărți să iau. Niciodată nu știi peste ce dai pe dinăuntru, oricât de interesantă ar părea coperta. Încă n-am pățit ceva aiurea; doar că mi-e să nu dau peste cine știe ce prostie deprimantă sau extrem de plictisitoare - asta de când 200 și ceva de pagini pline de grafică foarte interesantă, nu zic nu, dar fără pic de conținut literar, costă 50 de lei.
Dar iată că mi-am făcut curaj și mi-am luat o carte fără să fi auzit de ea -Reclama ucigașă.
Se spune că Lordul Peter Wimsey și-a făcut intrarea în lumea detectivilor particulari cu un grațios ‘La naiba!’. Eu n-am fost de față atunci, și nici acum nu am mare noroc: în opinia lui Dorothy L. Sayers, Reclama ucigașă e cel mai prost roman al ei.
Nu pot spune că am fost dezamăgită, nici pe departe - zise amatoarea de romane polițiste din mine. Are o crimă și un detectiv amator simpatic, pe mai sus menționatul Peter Wimsey.
Un tip dintr-o agenție de publicitate alunecă pe scări, această căzătură dovedindu-se a-i fi fatală. Scara era alunecoasă din fabricație, dar cineva trăsese cu praștia pe acoperiș în ziua tragediei - acoperiș care avea o gaură exact deasupra scării. Fiind un roman polițist serios, în biroul răposatului Victor Dean este găsită o scrisoare neterminată către șeful agenției, în care acesta se pregătea să demaște o rețea de traficanți de droguri. În mod evident și total preizibil, acestal îl angajează pe Wimsey să investigheze.
Nu te dă pe spate, e adevărat, dar, din câte am observat eu, e mai mult un pretext pentru autoare să introducă cititorul în lumea publicității și în societatea proscrișilor londonezi. Mainstream însă nu e. Doar un roman polițist bazat pe niște ideologii foarte puternice.
Nu ne plângem, tăcem, înghițim și încercăm să ne acomodăm cu toți redactorii, cu toate secretarele și restul personalului de la Pym’s. Tovarăș de suferință ne este Death Bredon, interpretat de detectiv.
La un moment dat, Sayers a fost nevoită să-și câștige existența cu așa o slujbă; reușește, prin urmare, să creioneze o lume cât se poate de reală. Atmosfera este exact cea pe care mă așteptam s-o găsesc (ăsta fiind un lucru bun): grăbită, încărcată de intrigi și de bârfă, cu fiecare personaj care ascunde ceva, însă tu nu știi dacă acel ceva îți va fi de folos sau te va pune în pericol.
Jocul lui Wimsey-Bredon cu Dian de Momerie este un sub-plot psihologic realizat foarte exact; pe mine, una, m-a făcut să mă întreb ce-a schimbat, de fapt, apariția televizorului. Iar Wimsey este aruncat în mijlocul petrecerii cu demnitatea lui aristocratică cu tot. Minusurile încep, din păcate, la contexul în care este așezat: traficul de droguri din Londra anilor ‘30. Leigh a mărturisit că nu era familiarizată cu acea lume când a scris romanul, și acest lucru se vede. Parcă o simți cum se gândește care ar putea fi următoarea mișcare a criminalilor.
Toate astea bune și frumoase (mai mult sau mai puțin). Însă lordul însuși este sfâșiat între alter-ego-urile sale, ajungând chiar să-și arate fața nepotrivită persoanelor nepotrivite.
Eu n-am reușit să ajung la adevăratul Wimsey. O manipulează pe Dian și face pe prostul cu cei de la agenție, dar nu-și poate aduce niciodată manierele în scenă că să se poată bucura de spectacol. Îmi pot închipui cum se poartă, cu ce se îmbracă și pe cine ar invita la dans, dar dacă m-ai întreba mai multe, ar trebui să zic pas. Sigur, l-aș putea numi superficial și deloc realist. Totuși, așa un personaj mă unge pe suflet. Unde am fi acum fără aristocrație, fără snobi șireți?
) spune ceva de genul: “Ok, I can handle you talking about them. I can handle you talking about Mr. Darcy, Romeo&Juliet… but you cross into my territory, you cross the edge!” (acesta fiind Anne of Green Gables). Care e problema ei? Nu am citit Anne of Green Gables (are ceva atât de americănesc și western că mă sperie), dar mă bucur că ei îi place. But let’s face it: nu poți compara Pride&Prejudice cu Anne. Nu poți compara Shakespeare cu nimic! Jeez! (Acu’ să-mi mărturisesc şi eu păcatele – nu l-am citit. Da’ eu îmi imaginez că e ceva de capul omului dacă a vândut mai multe copii decât Agatha Christie, nu?)
