Serios, chestia asta mă deprimă.
Și mă simt groaznic. Obosită, din nou acasă, plus o indigestie de zile mari.
E foarte greu să încropesti o discuție inteligentă cu un tîști-bîști de șase ani. Nu glumesc. A venit un exemplar și a trebuit să fac pe Mary Poppins cu el. Știți, genul care lungește vocalele. Conversațiile noastre decurgeau cam așa:
- Șii? Ai mâncat de prânz?
- Mdea…
- Beene. Braavo.
- Șii? Ți-a plăcut?
- Îhî.
- Beene. Braavo.
- Te descurci?
- Da…
- Beene. Braavo.
- Vrei să mergem pe dealuri?
- Ăhă.
- Beene. Braavo.
Majoritatea se încheiau invariabil cu “Beene. Braavo!”. Asta e singura care a avut altă soartă (amarîta!):
- Vezi drumu’ ăla? Pe-acolo o să mergem noi.
- Mhmm.
- Veezi? E foaarte frumoos…
- Și?
- ???
- …
- Șii… e frumooooos!…
Îmi amintește de Bridget Jones.
- Was that F.R. Leavis?
- Mhmm.
- Wow.
- Huh.
- The F.R. Leavis who wrote Mass Civilization and Minority Culture?
- Mhmm.
- The F.R. Leavis who died in 1978?
- *fuuuuuuuuck!*
- Amazing.
Ok. Gata cu dialogurile. Mai știți când v-am zis că era să mă lungesc de vreo douaj’ de ori? Ei, unii chiar s-au lungit. Și-nca cum! În toată frumusețea! Cam 1, 80-90m. Și cam așa se făcu de se întâmplă:
Aceeași horă cu cravașa în frunte, ziua următoare. B1 (băiatul 1) se simțea încrezător după pseudo-succesul precedent (io am castigaat! sâc!). Se-nvarti ce se-nvarti, după care porni cu stângul (adică în direcție opusă). Dându-și seama de eroarea comisă, încearcă să se întoarcă la 180°. Începe bine – la un unghi de vreo 70° cu pământul și nici n-o ia prea din scurt. Pe parcurs însă, mai ciupe din sărmanele alea de 70 de grade până rămân numa’ vreo 30. Moment în care derapează grațios pe iarba udă și se întâmplă catastrofa mai sus menționată.
B2 vrea să salveze echipa. Antrenat fiind (când erau mici, se învârteau așa și apoi încercau să se bată), are șanse de succes. Din păcate, e lucru știut că direcția nu e punctul forte al exemplarelor de sex masculin, așa că B2 se îndreaptă razant spre Cârtiță, care la rândul ei se îndreaptă încrezătoare și oarecum șontoroagă spre linia de sosire. Cârtița prevede dezastrul și, într-o încercare disperată de a-și salva viața, își schimbă ușor traiectoria spre dreapta. Totuși, ghinionul face ca una dintre suratele ei să-și fi săpat mușuroiul fix în drumul lui B2. Acesta, depășit de situație, se împiedică de el și se prăvălește năvalnic între picioarele Cârtiței. Bașca, ce să facă acu’ saracu’ animal?! Simplu: folosindu-și ultimele rămășițe de energie face un salt spectaculos de acrobatic peste capul lui B2 – trecând la milimetru peste tocă (fir-ar mama ei de tocă!) – dar reușind să-l evite. Cârtița câștigă.
Shutter Island‘s my new thing. Deci e genial! Foarte tare. Caterincă, dudă. Singurul film pe care aș fi vrut să-l văd de mai multe ori și singurul pe care l-am văzut o singură dată. (Remarcați ironia întâmplării.) Bine că știu coloana sonoră de la Moulin Rouge pe de rost (“Here we are now / Entertain us / We feel stupid / And contagious“). Sigur o să-mi ajute în viață.
Alice in Wonderland stinks. Însă pot pariu că s-au distrat de minune apăsând încontinuu butonul pentru 3D. Burton o ia încet-încet pe drumul lui Gilliam. Personajele-s nasoale. Total înghițite și astupate de efectele speciale – te așezi frumușel în scaun să te uiți la film și când se termină te uiți sub masă să vezi dacă nu cumva acțiunea e ascunsă pe-acolo. Și discursul lui Alice de la sfârșit? I mean, where did that come from?! Johnny Depp a fost aiurea. Tipul trebuie să se reinventeze. Pe bune.
Nu pricep ce-i cu disputa asta legată de sfârșitul lumii. Ăla mare. Oricum o să se întâmple o dată și-o dată. O să fie gata cu oamenii. Done. Finito. Basta. Fertig. Mă bucur doar că n-o să fiu prin preajmă când o să se întâmple.
